Auzeam vorbindu-se despre o teorie cum ca ziua nu ar mai avea 24 de ore, ca timpul se comprima samd. Mai pe vrute, mai pe nevrute, am testat.
Vineri, 13 martie. Dupa un seminar de ASE si 8 ore + prelungiri de lucru ajung acasa. Asta doar pentru a schimba tinuta office in cea de club. A urmat o cafenea si apoi am "ars-o in stil 80's" la o petrecere de arhitecti in
La Scena. Proiectau in direct o camera. Era o competitie intre 4 arhitecti. Noi nu intelegeam prea multe dar din interesul aratat de o sala burdusita de capete cu ochelari si baaturi in spatele pavilioanelor de la sprijinit creionul, am dedus ca se petrecea o activitate de calitate. Ne-am bucurat totusi cand s-a terminat si a inceput cu adevarat petrecerea.
Am stat pana dupa 05:00 AM. Pe ceas! Nu a disparut nicio ora fara stirea noastra.
La 06:00 AM eram infatisata in fata la BRD-ul de la Victoriei cu un echipament incomplet de munte si niste ochi ce se scurgeau. La ora 07:00 AM eram tot acolo, cu temperatura corpului scazuta cu 5 grade. Leonidas inca nu aparea. Si cand ma rugam eu sa nu mai vina pentru a avea o scuza de a ma duce acasa sa dorm, hop ca vine si Toyota! Am cules restul pasagerilor pana la 5: eu, Leonidas, Adina, Ioana si Vali.
Somn. Ma trezeam odata la ora pentru a verifica continuitatea celor 24 de ore. Da, stiu, le depasisem, dar era rezerva pentru testarea teoriei. Odata am deschis ochii si eram pe autostrada. Era un viscol de luna decembrie. Am inchis la loc ochii crezand ca visez. Cand m-am trezit am fost asigurata ca nu am visat: chiar ningea si viscolea!
Dupa mai multe opriri de fiecare data prea lungi, am ajuns si la Manastirea Turnu. De acolo trebuia sa urcam. Am pornit pe la 12:00, am ajuns sus la 18:00. A fost a doua oara cand am facut acest traseu. Vreamea a tinut cu noi. Vedeam si ultimele serpuiri ale Oltului in departare. Cand am iesit in creasta vantul ne zbura de pe picioare. Poate nu a fost o idee atat de buna sa-mi las suprapantalonii la Alba. Dar am supravietuit!
Alegerea patului... Sa va spun cum am procedat. O colega de la birou avea fantezii in timpul saptamanii: "ce frumos ar fi sa fim acum intr-o cabana la munte, langa geam, sa auzim pasarelele si sa stam sub plapumioara". Bineinteles ca mi-am ales locul de langa geam. Dar cred ca in fantezia mai sus amintita nu era vorba de o cabana veche ca cea de pe Masivul Cozia unde vantul suiera prin crapaturi, incalzirea e la soba din celalalt capat al camerei si paturile sunt cu arce
transformate in segmente rigide si incomode de fier... acolo unde mai exista arce in saltea. Rezultat: nas infundat, dureri de cap si... ei bine si da! Am auzit pasarelele si am vazut fulgii/ viscolul batandu-mi la geam. Dar cel mai mult am simtit viscolul cand faceam noaptea traseul intre cele 3 locatii- cheie: cabana bar - cabana cazare - baie. Bineinteles, locatii aflate la distanta semnificativa una de alta. Dupa 2 ceaiuri/beri/cani de vin (dupa buget, pofte sau ravna pentru post) ne-am retras la somn. Suficient de devreme cat sa ne trezim pentru a o lua de la capat.
La coborare ne-am impartit in mai multe grupuri. Cei cu pioleti si coltari au mers pe unde erau mai multe puncte de belvedere, cei din "familia Kia" au facut cu totul alt traseu iar noi, muritorii de rand, ne-am intors pe unde am urcat. Dar a fost extraordinar de frumos caci soarele ne-a ras in fata tot traseul.
Am vizitat manastirea Turnu, am mai oprit dupa la Dedulesti si inapoi in Bucuresti.
Concluzie: o zi poate avea mai mult de 24 de ore iar un weekend mai mult de 48 de ore. Timpul e relativ. Long live Einstain!
Restul pozelor
aici.
