Am ajuns ieri la Domeniul Schiabil Şureanu. Sâmbătă, zi frumoasă, şi totuşi aproape nimeni la pârtie. Din câte am înţeles, staţiunea nu a fost niciodată una foarte frecventată. Şi mă întrebam de ce, având în vedere că poziţia e destul de bună (aproape de Sebeş, Alba, Sibiu.. chiar şi de Cluj şi Vâlcea cu puţin "curaj"), există deja 2 teleschiuri şi un telescaun precum şi locuri unde poţi mânca şi bea.
Încet, încet, m-am prins de ce nu e totul conform planurilor.
- DRUMUL. Ultimii 30 de kilometri sunt un coşmar... rezervaţi cam o oră pentru ei. Gropi, serpentine, noroi, zăpadă, etc. Se recomandă lanţuri, tracţiune 4x4, ochi buni şi experienţă în condus. De asemenea, sfătuim călătoritul în grupuri mari în caz că rămâneţi blocaţi.
- ALŢI PARTICIPANŢI ÎN "TRAFIC". Primul sfat a fost să urci când urcă toţi şi să cobori odată cu ei, având în vedere că pe acel drum nu se pot petrece mai multe maşini. Cu toate astea, nu ai ce face cu camioanele de lemne care coboară din munţi. Şi coboară multe, mai ales la sfârşit de săptămână şi mai ales pe la apus când nu pune nimeni întrebări cum că de ce ne defrişează pădurile. Şi aşa se face câte o coloană de câţiva zeci de metri la vale.
- SEMNALUL. În zonă nu este semnal. Eventual ceva Cosmote... Eu n-am treabă dar mă gândesc la schiorii care folosesc telefonul ca pe ceva vital. N-ar prefera ei o staţiune unde ştiu că pot să-şi rezolve problemele?!
- SIGURANŢA. Am văzut în State că în orice afacere siguranţa clientului e pe primul loc... Nu şi aici. La scurt timp după ce am ajuns, era o ceaţă cum nu cred că am mai văzut vreodată pe munte. Teleschiul însă, surprinzător, mergea. Pârtia nu e semnalizată în niciun fel în afară de nişte plăcuţe pe jumătate îngropate în zăpadă, invizibile pe acea ceaţă. Eu eram pentru prima oară pe acele pârtii. La un moment dat m-am trezit în zăpadă până la brâu. Am încercat să fac un cristian şi m-am trezit cu schiurile-n sus şi faţa-n zăpadă. M-am ridicat şi m-am reîntors pe pârtie. Mai jos, am ajuns în aceeaşi zăpadă până la genunchi, semn că am deviat iar de la traseu. Ei, acum eram în picioare însă înconjurată de brazi. Vedeam deja retrăirea poveştii din 2009, însă acum pe schiuri şi singură. Norocul a fost să mai fie o umbră de om rătăcit pe acolo care mi-a arătat pe unde merge coborârea. În final, când eram aproape de linia de finish, aproape am secerat nişte schiori începători care stăteau în linie de 5 pe mijlocul pârtiei. Şi toate acestea fără semnal, cum spuneam, să fie sportul cu adrenalină maximă.
- CERTITUDINEA. Poţi veni 3 ore până la Şureanu dar să ajungi să urci cu schiurile în spate. Niciodată nu ştii dacă merg sau nu instalaţiile. Ori e vânt, ori au îngheţat peste noapte, ori sunt ele aşa "second hand" şi li s-a mai defectat ceva pe la motor.
- CAZAREA. Cea mai apropiată unitate de cazare e în Luncile Prigoanei, adică la vreo 5 km de pârtie (cam 20 min de mers cu maşina). Iar calitatea serviciilor acolo e mult sub ce aşteaptă mulţi dintre turişti.
Acestea sunt doar câteva detalii. Unele se anunţă că vor fi îmbunătăţite. Până atunci însă, oferta e atât de săracă încât vin românaşii să testeze pârtia şi în condiţiile astea. Mult până o să ajungă aici numărul de turişti previzionaţi în studiul de fezabilitate al staţiunii.
0 comments:
Post a Comment