Domeniul Schiabil Şureanu... când calculele din planul de fezabilitate dau cu virgulă

Am ajuns ieri la Domeniul Schiabil Şureanu. Sâmbătă, zi frumoasă, şi totuşi aproape nimeni la pârtie. Din câte am înţeles, staţiunea nu a fost niciodată una foarte frecventată. Şi mă întrebam de ce, având în vedere că poziţia e destul de bună (aproape de Sebeş, Alba, Sibiu.. chiar şi de Cluj şi Vâlcea cu puţin "curaj"), există deja 2 teleschiuri şi un telescaun precum şi locuri unde poţi mânca şi bea.

Încet, încet, m-am prins de ce nu e totul conform planurilor.
- DRUMUL. Ultimii 30 de kilometri sunt un coşmar... rezervaţi cam o oră pentru ei. Gropi, serpentine, noroi, zăpadă, etc. Se recomandă lanţuri, tracţiune 4x4, ochi buni şi experienţă în condus. De asemenea, sfătuim călătoritul în grupuri mari în caz că rămâneţi blocaţi.
- ALŢI PARTICIPANŢI ÎN "TRAFIC". Primul sfat a fost să urci când urcă toţi şi să cobori odată cu ei, având în vedere că pe acel drum nu se pot petrece mai multe maşini. Cu toate astea, nu ai ce face cu camioanele de lemne care coboară din munţi. Şi coboară multe, mai ales la sfârşit de săptămână şi mai ales pe la apus când nu pune nimeni întrebări cum că de ce ne defrişează pădurile. Şi aşa se face câte o coloană de câţiva zeci de metri la vale.
- SEMNALUL. În zonă nu este semnal. Eventual ceva Cosmote... Eu n-am treabă dar mă gândesc la schiorii care folosesc telefonul ca pe ceva vital. N-ar prefera ei o staţiune unde ştiu că pot să-şi rezolve problemele?!
- SIGURANŢA. Am văzut în State că în orice afacere siguranţa clientului e pe primul loc... Nu şi aici. La scurt timp după ce am ajuns, era o ceaţă cum nu cred că am mai văzut vreodată pe munte. Teleschiul însă, surprinzător, mergea. Pârtia nu e semnalizată în niciun fel în afară de nişte plăcuţe pe jumătate îngropate în zăpadă, invizibile pe acea ceaţă. Eu eram pentru prima oară pe acele pârtii. La un moment dat m-am trezit în zăpadă până la brâu. Am încercat să fac un cristian şi m-am trezit cu schiurile-n sus şi faţa-n zăpadă. M-am ridicat şi m-am reîntors pe pârtie. Mai jos, am ajuns în aceeaşi zăpadă până la genunchi, semn că am deviat iar de la traseu. Ei, acum eram în picioare însă înconjurată de brazi. Vedeam deja retrăirea poveştii din 2009, însă acum pe schiuri şi singură. Norocul a fost să mai fie o umbră de om rătăcit pe acolo care mi-a arătat pe unde merge coborârea. În final, când eram aproape de linia de finish, aproape am secerat nişte schiori începători care stăteau în linie de 5 pe mijlocul pârtiei. Şi toate acestea fără semnal, cum spuneam, să fie sportul cu adrenalină maximă.
- CERTITUDINEA. Poţi veni 3 ore până la Şureanu dar să ajungi să urci cu schiurile în spate. Niciodată nu ştii dacă merg sau nu instalaţiile. Ori e vânt, ori au îngheţat peste noapte, ori sunt ele aşa "second hand" şi li s-a mai defectat ceva pe la motor.
- CAZAREA. Cea mai apropiată unitate de cazare e în Luncile Prigoanei, adică la vreo 5 km de pârtie (cam 20 min de mers cu maşina). Iar calitatea serviciilor acolo e mult sub ce aşteaptă mulţi dintre turişti.

Acestea sunt doar câteva detalii. Unele se anunţă că vor fi îmbunătăţite. Până atunci însă, oferta e atât de săracă încât vin românaşii să testeze pârtia şi în condiţiile astea. Mult până o să ajungă aici numărul de turişti previzionaţi în studiul de fezabilitate al staţiunii.

Fata care a venit din America cu blugii rupţi

Ai zice că după ce am călătorit atâta la viaţa mea sunt pregătită pentru orice. Şi totuşi...

Aveam avionul miercuri, pe 15 februarie. Să închei aşa, exact 365 de zile în America. Călătoria a început cu stângul, după ce un accident pe I95 ma făcut să ajung "la mustaţă" la aeroport. Acolo, Mark mă lasă la terminalul greşit şi ajun să-mi târâi bagajele de una singură până la locul unde trebuia să-mi fac check-in-ul. Bineînţeles, nu aveam timp de parcare, de despărţiri şi altele... Ajung acolo, totul relativ bine, trec pe la security şi când să mă aşez pe băncuţă în faţa rampei de îmbarcare vine un domn după mine cum că sunt probleme cu bagajele de cală. Îmi iau catrafusele, mă întorc la ghişeul British Airways şi sunt informată că arcul pe care îl luasem pentru Sebe şi pe care l-am plătit deja ca bagaj adiţional era considerat armă şi trebuia să fie însoţită de declaraţii suplimentare. Taxe în plus de asemenea. Semnez tot ce îmi cer iar apoi trebuie iar să mă dezechipez pentru a trece pe la Security. Iar procesul de dezechipare era prelung pentru că am pus pe mine toate hainele ce nu încăpeau în bagaj: 2 geci de puf, 2 fulare, căşti, căciulă, hanorac, etc. Iar bagajele de mână tot înfundate cu de toate. Scot cele 2 laptop-uri conform procedurii, le pun pe bandă. Nu ştiu însă cum se face că unul dintre ele se agaţă în ceva iar bateria cu toate cele 9 celule se izbeşte de pământ. Acolo şi-a găsit obştescul sfârşit.

Urc în avion, reuşesc să dorm vreo 3 ore (echivalentul mediei de somn pe ultima săptămână). Când ajungem în Londra şi încerc să îmi cobor bagajul, îmi prind blugii în nu mai ştiu ce şi mă trezesc cu o frumuseţe de tăietură în genunchi. La Londra eram atât de obosită încât mă mişcam teleghidată de la un punct la altul. Trebuia să aştept vreo 4 ore şi a fost o adevărată provocare să nu adorm aşa, pe banca de aşteptare.

Ajung în avion şi descopăr că locul de bagaje la zborurile din Europa e mai mic decât la Transatlantice. Bagajul meu de mână nu încăpea aşadar trebuie să mă întorc să îmi fie pus la cală.

Filmele americane îţi creează această imagine a unui zbor unde vei sta lângă cel/cea ce se dovedeşte a fi dragostea vieţii tale. În realitate, vei ajunge să stai lângă cel mai gălăgios copil care urlă până se îneacă cu propriul lui urlet.

Ajung în Budapesta, toate bagajele ajung cu mine. "Gata, sunt aproape acasă!".... dar surpriză! Microbusul cu care trebuia să mă aducă acasă nu a putut ajunge din cauza zăpezilor. Nici back-up-ul de după 3 ore. Aşadar mă văd în aeroport în Budapesta singură, cu blugii rupţi, nedormită de 2 nopţi, cu oameni dubioşi în jurul meu şi un mare morman de bagaje. Nimeni nu vorbea engleză şi cu greu am găsit o tejghea unde acceptau cărţi de credit să îmi pot lua ceva de băut. Mă îmbărbătez singură şi aflu că e un tren care pleacă dintr-una dintre gările din Budapesta şi are staţie şi în Alba Iulia. Am o oră să ajung acolo. Găsesc un shuttle unde puteam plăti cu cardul (după cum vă imaginaţi, nu aveam nici umbră de forinţi în buzunar) şi mă lasă în faţa gării în timp relativ util. Ei, acolo altă distracţie cu căratul bagajelor. Şi le cărăm, dar unde?! Nu exista niciun indicator iar singurii oameni pe care îi puteam întreba erau gunoierii de serviciu. Să vedeţi acolo mimă şi comunicare. La un moment dat le-am dat de înţeles că p să îmi las bagajul în gară până găsesc exact unde e casa de bilete internaţionale.

Ajung la casa cu pricina (care e la mare distanţă de casa normală de bilete), stau la coadă şi când să iau biletul "Where is the ticket?". Ce bilet mai bilet mai vrea şi duduia asta? Se pare că era un număr de ordine pe care îl luai când intrai în sală. Bineînţeles, niciun semn legat de asta. Şi niciunul dintre cei ce stăteau la coadă după mine nu s-a oferit să-mi dea întâietate la cumărarea biletului, deşi am stat mai mult decât ei la coadă. Şi nu m-a deranjat asta atât de tare cât m-a deranjat faptul că un alt turist internaţional a intrat şi a făcult acelaşi gest ca şi mine: s-a aşezat la coadă fără bilet. Deşi toţi au fost martoti la minitragedia mea, niciunul nu s-a oferit să-i arate noului client cum se face treaba bine. Aşa că m-am dus eu şi i-am scos bietului om un bilet de ordine şi i l-am pus în mână. La casă, surpriză: cardul îmi este respins, deşi l-am folosit fără probleme întreaga zi. Noroc că mai aveam unul de rezervă! Iau biletul, şi mă îndrept spre peron. Trenul era deja acolo. Surprinzător, nimeni nu s-a oferit să-mi dea o mână de ajutor. Au murit bunele maniere şi nimeni nu le-a pus jerbă la cap! Când mă zbăteam să urc bagajele în vagon (bineînţeles, în cel greşit pentru că nimeni nu înţelege ce scrie pe vagoanele ungureşti) în final cineva îmi dă o mână de ajutor: omul de la coada de bilete căruia i-am pus numărul de ordine în mână.

Ajung în final într-un compartiment care mergea spre Alba. Pe la 3:00 AM găsesc şi nişte români care mă lasă să le folosesc telefonul şi să-mi anunţ părinţii că la 7 dimineaţa voi fi în Alba. Fără niciun minut întârziere, în dimineaţa zilei de vineri ajung şi eu acasă.

Aventura s-a terminat. Să înceapă aventura!

American Visionary Art Museum

American Visionary Art Museum e unul dintre cele mai interesante muzee pe care le-am vizitat. Întreaga colecţie aparţine artiştilor autodidacţi. Mai exact, persoane cu idei care nu au urmat şcoli de artă dar care reuşesc să creeze obiecte... interesante.

Muzeul duce mai mult a o colecţie de curiozităţi decât o suită de obiecte artistice. Unele exponante îmi par kitschoase, dar e de admitat ce poate realiza ambiţia şi răbdarea. Şi nu doar atât... poveştile din spatele unor opere sunte de-a dreptul impresionante.

Judith Scott e unul dintre artişti. S-a născut oarbă, surdă şi suferind de sindromul Down. A fost instituţionalizată până la vârsta de 42 de ani, când sora ei geamănă a devenit, după multe lupte, tutorele ei legal. A fost atunci înscrisă la un "Creative Growth Art Center". A început să lucreze cu materialele textile pentru a-şi ascunde tendinţele cleptomane. Fura mici obiecte iar apoi le înfăşura în divers materiale. Cu suportul necesar, această "joacă" s-a transformat în artă iar lucrările sunt vândute astăzi cu preţuri de 15.000 de dolari.

O altă expoziţie interesantă e cea a lui Mark Swidler ce a creat cele mai impresionante figurine din pahare reciclate. Sau cea a lui Eugene Von Bruenchenhein care lucra la o brutărie şi a început să picteze pe cutii de zahăr sau pe placajele în care erau expediate materiile prime pentru pâine. Prin 1960, picturile lui erau privite drept ridicole. Prea futuriste! Dar nu a renunţat. A ajuns la 1.080 de picturi! A murit ca un "tip dubios" iar astăzi e privit ca un artist consacrat.

Fiecare lucrare are o poveste. E frumos să le priveşti dar e şi mai bine să înveţi o lecţie de la aceşti vizionari: imaginaţia şi perseverenţa e mai importantă decât o şcoală.